Bari – Dubrovnik, 05-06 septembrie 2016 – Călătorii

Bari – Dubrovnik

În 2016 ne-am orientat pentru o vacanță la Bari în ideea de a petrece în Italia un concediu ieftin și liniștit. Am luat bilete de avion dus 28 august, întors 04 septembrie 2016. La două săptămâni de la cumpărarea biletelor am aflat că în săptămâna următoare concediului aveam oportunitatea de a petrece două zile în Croația la Opatija. Tovarășul meu de viață mi-a propus să ne întâlnim la Opatija pe 6 septembrie iar eu să prelungesc călătoria și să vizitez Dubrovnik. Cred că a fost cea mai tare provocare de călătorie pe care am primit-o și prima ofertă de a vizita singură o destinație la care râvneam de câțiva ani. În urmă cu câțiva ani am văzut un documentar despre Dubrovnik care m-a atins la suflet. Am mai vizitat Croația în anul 2009, însă am explorat doar Istria. Deși îmi doream să ajung și la Dubrovnik nu a existat oportunitatea.

Ca urmare am început să caut soluții pentru traseul Bari-Dubrovnik-Opatija. Pentru traseul Bari – Dubrovnik a fost simplu pentru că exista un feribot al companiei croate de transport maritim JADROLINIJA http://www.jadrolinija.hr/hr , un loc în cușetă de 2 paturi, cu chiuvetă și fără hublou 89,45 euro. Mai complicat a fost pentru partea de traseu dintre Dubrovnik și Opatija. Drumul cu autocarul durează 12 ore pentru că se face pauza la Split. Mai era un feribot a cărui cursă durează mai mult de 12 ore pentru că oprește în toate porturile de pe coasta dalmată. Cu mașina închiriată însemna 600 de km în 6 ore ale lui Google Maps, dar în practică cred că era mai mult pentru că drumul de coastă e îngust iar costurile nu sunt optime pentru o persoană. În final m-am orientat spre avion și am găsit varianta potrivită Dubrovnik-Puola (Croația Airlines 77,25 euro), iar de la Puola (în istriotă, în italiană Pola, venetă Poła, slovenă Pulj, în românește … nu vreau să scriu) am avut opțiunea autocar 100 de km până la Opatija (90 kuna, adică 12,50 euro).

Pe 4 septembrie am prelungit șederea în camera de hotel până la ora 17 contra unei plăți suplimentare, 50% din costul unei nopți, deoarece trebuia să ajung în port la ora 20 pentru a lua biletul rezervat și plătit. După-amiaza zilei am petrecut-o în parcul Hotelului Mercure Villa Romanazzi Carducci amenajat pentru promenadă și relaxare. La Villa Romanazzi Carducci se organizează evenimente festive, seara avusese loc un eveniment și personalul se ocupa de strângerea mobilierului și veselei.

La ora 17 am părăsit hotelul, am chemat un taxi (15 euro) și am mers în port la casa de bilete a companiei Jadrolinija. Casele de bilete sunt în capătul vestic al portului într-o locație care se numește Ansa di Marisabella. Din Bari se poate lua feribotul spre Albania (Duress) și Muntenegru (Bar). Cu câteva zile înainte de data plecării am trecut prin port și ne-am documentat despre locul din care se procură biletele. Din fața terminalului se ia un autobuz gratuit până la Ansa di Marisabella, se fac aproximativ 20 de minute. Trebuie să fii pe fază pentru că șoferul se mișcă rapid. La casa de bilete a companiei am prezentat rezervarea și actul de identitate și am primit biletul. Feribotul traversează marea de la Bari la Dubrovnik între orele 22 și 8.

La casa de bilete totul a mers rapid, erau mai multe ghișee, deși am avut în fața mea un domn care lua bilete pentru un grup de 20 de persoane. La rând m-am împrietenit cu o italiancă din Sicilia care mergea în vizită la o rudă în Dubrovnik. Era mai speriată ca mine că trebuie să călătorească singură și nici ea nu mai călătorise cu feribotul. De la casa de bilete am luat autobuzul de care știam și am mers la terminalul din port unde am avut de așteptat până la ora 22. În port găseai de toate: mâncare, haine, suveniruri ca într-o piață de provincie, toalete, dușuri, sală de așteptare. Încet încet lumea se aduna. Au venit și două fete pe la ora 21:30 și s-au dus la casa de bilete pe fugă, au ajuns la timp pentru că totul s-a făcut cu o mare întârziere. Cred că ne-au îmbarcat abia pe la ora 23 și am pornit pe la miezul nopții. Personalul de pe terminal opera în stil italian, se mișcau lent, calm și nu vorbeau engleza. Am stat cu ochii pe prietena italiancă ca pe butelie. Într-un târziu când se adunase puhoi de lume au început să lase oamenii să treacă spre îmbarcare. Noroc că sunt mai băgăcioasă că altfel rămâneam pe peron, dăduseră drumul la îmbarcarea pentru două destinații. Nimeni și nimic nu anunța îmbarcarea.

Nu am mai călătorit cu feribotul. Organizare este asemănătoare cu cea de la avion. Când urci la bordul vasului personalul îți verifică destinația de pe bilet și actul de identitate și apoi ești orientat spre lift. La lift o doamnă amabilă în funcție de numărul cabinei te lăsa pe puntea care trebuie. Eu am avut cabina pe puntea 2 în interiorul punții. Nu am reușit să găsesc un plan al vasului pe internet și eram foarte debusolată. Cabina nu avea decât ușă, două paturi suprapuse și chiuvetă. Jadrolinija este o companie de stat, totul era vechi și ponosit dar curat, lenjeria era albă, apretată și aveai la dispoziție un minim necesar de produse de toaletă (săpun, hârtie igienică).

Călătoria cu feribotul m-a epuizat. În primul rând m-a epuizat așteptarea și faptul că nu cunoșteam modul în care era organizat feribotul. După ce am lăsat bagajul în cabină am căutat să mănânc ceva. Am optat pentru un bar cu servirea din vitrină și am mâncat binișor: un sandwich cald cu șuncă și cașcaval, o bere Karlovako și un strugure (10 euro). După am mers pe punte să urmăresc depărtarea de țărm. A fost spectaculos și puțin înspăimântător. Pe măsură ce trecea timpul ne afundam într-o beznă totală și pe vas intensitatea luminii se micșora. M-am dus în cabină să mă culc. Acum începe marele chin. După o oră m-am trezit speriată că nu am aer. Am încercat să îmi calmez claustrofobia dar nu am reușit. Am început să mă plimb pe punți în ideea de a găsi un plan al feribotului să înțeleg unde mă aflu și să mă calmez. Cred că cea mai mare pată pe creier a fost lipsa hubloului, a unui gemuleț cât de mic. Mă plimbam o jumătate de oră, adormeam o oră … până la 5 dimineața așa am ținut-o. Lumea dormea butuc, era o liniște sinistră. Pe puntea 6, unde erau restaurantele toate, banchetele erau ticsite de persoane care cumpăraseră locuri pe scaun, cele mai ieftine cu aproximativ 25 de euro, și cunoșteau mersul lucrurilor. Am remarcat o pereche de tineri de la terminal care își puseseră izoprenurile într-o zonă mai adăpostită a holului și se lungiseră pe ele fără probleme. Am rămas uimită. Mă gândeam că trebuia să fi făcut și eu la fel cel puțin scăpam de claustrofobie. La ora 5 am găsit schema pentru puntea 2, erau foarte multe cabine pe mijloc fără geam și mai puține pe exterior cu geam. Diferența cu geam și fără era și diferență de preț. Am mai urcat o dată pe puntea 6 cu restaurantele și era o căldură sufocantă. Așa că m-am întors liniștită în cabina mea, nu mai venise nimeni în celălalt pat, și m-am încântat cu aerul condiționat care îmi dădea un confort psihic mulțumitor. Nu am trăit niciodată, până la această călătorie cu feribotul, senzația că îmi explodează plămânii. A fost groaznic!

La 6:30, când dormeam mai bine, personalul de la bord a început să bată pe la uși pentru trezire și mic-dejun. M-am pregătit și am urcat din nou pe puntea 6 la masă. Mâncarea a fost ca pe vremuri, multă și fără gust. Mi-a amintit de vremurile de dinainte de `89 … trist. Încă de la masă zăream pe geam priveliști minunate, dar când am ieșit pe punte am avut confirmarea că tot efortul și claustrofobia au meritat ca să văd Dubrovnik.

Am coborât urgent în cabină să îmi iau bagajul. Pe scări abia puteai coborî de poporul care voia să debarce. După tot felul de strecurări și dat din coate am reușit să ajung în cabină. Noroc că a venit o persoană din echipaj și mi-a luat cheia cabinei, un triunghi mare de plastic greu legat pe un inel cu cheia de yală, că altfel cred că mai făceam o oră până la recepție.

În port după ce am trecut de controlul vamal m-a abordat un tânăr care făcea taximetrie. Aveam opțiunea să aștept autobuzul pentru orașul vechi dar hotărâsem de acasă că am să iau taxiul să câștig timp pentru explorat cetatea. I-am scris din timp proprietăresei unde m-am cazat că las bagajul și mă întorc la ora chek-in-ului. Am întrebat tânărul întreprinzător prețul cursei din port până la Poarta Pile prin care se intră în Orașul Vechi. Aveam temele făcute, am acceptat prețul corect de 10 euro și am pornit la drum. Am reușit să mă înțeleg cu tânărul întreprinzător din prima și am acceptat să mă ducă a doua zi la aeroport. I-am arătat biletul de avion și el și-a făcut niște calcule și mi-a spus că la ora 11:30 trebuie să fiu în același loc unde mă lasă. Doamne Ajută!

Cazare am luat prin Booking la Guest House Marija, Kovačka 4, oraşul vechi, 20000 Dubrovnik, Croaţia. Am spus că la ora nouă fix sunt acolo și la ora nouă fix doamna era pe geam și mă striga pe nume. M-am simțit ca în facultate când veneam acasă și mă aștepta tata la gară, iar mama stătea pe geam să vadă când apar. Proprietară este o tânără bună vorbitoare de limba engleză, foarte amabila și flexibilă la cerințele de chek-in și chech-out.

La ora 9 am ajuns la cazare după ce tânărul cu taxiul m-a lăsat la Poarta Pile, am intrat în cetete printr-o mare de oameni și m-am strecurat ușor până la capătul Stradum, penultima străduță pe partea stângă. Am explorat google maps temeinic și am făcut tot traseul port-cazare ca la carte. Am lăsat bagajul, am întrebat despre direcția în care trebuie să merg pentru a lua telecabină și a ajunge la punctul de panorama de pe muntele Srd http://www.dubrovnikcablecar.com/. Singurul minus al panoramei a fost atmosfera încărcată care nu oferea o vizibilitate bună în zare.

M-am mișcat foarte bine pentru că la 9:35 deja făceam prima fotografie de la înălțime, iar la 11:30 deja coborâsem în oraș și mă întorsesem pe Sradum până la Fântâna Onofrio de unde am urcat pe zidurile cetății. Of Doamne! Ce minunăție de loc. În Dubrovnik există un circuit destinat locurilor unde s-a filmat „Game of Thrones”. Fanii serialului trebuie să vadă o data-n viață Dubrovnik.

Panorama de pe ziduri este extraordinară. Acoperișurile oferă o priveliște deosebită. Orașul a fost reconstruit într-un interval scurt de timp după războiul civil din toamna anului 1991 când trupele sârbe au asediat orașul 80 de zile, face parte din patrimonial UNESCO, iar turismul reprezintă principal sursă de venit a localnicilor. Îmi aduc aminte din documentarul despre Dubrovnik de un patron de restaurant care spunea că e dezamăgit de turiștii care se grăbesc atunci când comandă masa la restaurantul lui. Omul explica că el prepară totul din produse pe care le procură de la micii producători și o face într-un ritm lent ceea ce-i oferă mâncării un gust aparte, iar turiștilor le oferă răgazul de a se acomoda cu locul, de a face conversație cu gazdele și cu alți musafiri și apoi de a savura bucatele. La un astfel de mod de viață visez și eu, tihnit și plin de savoare, și sper ca din toate câte mi-am dorit în viață, asta să mi se întâmple exact cu îmi închipui eu.

Orașul Vechi foarte aglomerat.

Diverse activități de agrement.

Fântâna Onofrio văzută de sus.

Oamenii parcă dădeau spectacol, frumos îmbrăcați, relaxați, curioși, veseli și îndrăgostiți.

Panorama portului impresionantă.

De pe ziduri se vedeau rezidențele localnicilor frumos amenajate cu verdeață.

Traseul zidului mă ducea cu gândul la Zidul Chinezesc, o înșiruire de oameni în miniatură parcă mergeau pe sârmă.

Turle și clopotnițe se ițeau din marea de acoperișuri.

La ora 14 m-am întors la cazare. Proprietăreasa m-a primit zâmbitoare și mi-a făcut o prezentare a camerei. Camera a costat 42 de euro, eu am lăsat 45 euro pentru că am fost foarte mulțumită de ajutorul acordat, faptul că mi-a primit bagajul cu 3 ore mai devreme, mi-a urcat bagajul în camera la etajul 2, iar în ziua următoare am lăsat bagajul o oră peste program. Până la cameră se urcau niște scări interioare înguste, în zona din interiorul spiralei în locul liftului clădirea avea băi cu toaletă și duș, totul sclipitor de curat, la duș șampon și gel. Camera modestă avea un pat de o persoană, un mic frigider, un mic televizor, un dulap și chiuvetă. Geamul avea jaluzele din plastic alb, iar în afara ferestrei sfori de întins rufele pe scripeți. Lenjeria și prosoapele curate, dar materialele slabe calitativ, nu erau bumbac 100%. Pentru mine a fost mulțumitor, corespundea prețului plătit. În concluzie, camera era pe partea laterală a holului, iar baia pe partea central a casei scării. Acesta a fost un inconvenient al cazării pentru că trebuia să treci îmbrăcat pe hol. Un alt dezavantaj era că la etajele superioare erau mai multe camera, un du-te-vino pe scări și gălăgie permanentă. Eu am avut dopuri de urechi și am anulat acest neajuns. Locația fiind poziționată în centrul istoric era gălăgioasă și datorită străzii, dar pentru mine era un zgomot plăcut care chiar a dat un farmec aparte cazării.

Am dormit până pe la ora 16, după care am mai vorbit la telefon cu omul meu și cu părinții, apoi am spălat câteva haine pentru că mai urmau 6 zile de concediu și le cam terminasem pe cele curate. Am profitat de apa caldă, chiuveta strălucitoare și săpunul lichid. Pe la 16:30 când am coborât din nou în oraș a început să picure. Am cumpărat o pelerină de ploaie, am mai umblat o oră și m-am întors în camera pentru că deja turna cu găleata. Avantajul să te cazezi în Orașul Vechi este și faptul că te poți întoarce repede în cameră. Noaptea ploaia s-a oprit și se auzeau petrecăreți pe stradă. Era prima data când gălăgia îmi plăcea!

În interiorul cetății biserici.

Detalii încântătoare.

Am surprins oameni în diferite ipostaze: pompieri care își pregăteau mașinile, fotografi împătimiți, gospodine care făceau curățenie, doamne pasionate de shopping, vânzători atenți cu clienții, turiști pasionați.

Artizanate, anticariate, galerii de artă … totul foarte scump. Gentuța aceea din pânză neagră cu o bandă colorată țesută 200 kuna, adică 28 euro … exorbitant.