Napoli, prima zi – Galeria Umberto, faleza și Cartierul Spaniol – 2 august 2015
Prima zi la Napoli a început cu Galeria Umberto. Un spațiu comercial format din 4 culoare largi care se unesc sub formă de cruce sub o cupolă gigantică. Arhitectura este neorenascentistă. Cupola și acoperișul sunt din metal și sticlă, iar pardoseala din marmură. Sub cupolă tronează steaua punctelor cardinale încadrată de un cerc cu medalioanele zodiilor create din mozaic de Veneția. Două din cele 4 aripi ale galeriei au ieșirea una spre Teatrul San Carlo, iar alta spre Via Toledo. La vizita noastră galeria era în renovare, vitrinele erau mai mult acoperite, funcționau câteva cafenele și gelaterii. La ultimul etaj, ghidul de călătorie de la Editura Corint, spune că sunt apartamente de locuit.
Din Galerie am ieșit spre Piața Plebiscito cu Palatul Regal și Basilica Sfântului Francisc de Paola. Ne-am îndreptat atenția spre imensa Piață a Plebiscitului. Aici napolitanii la 2 octombrie 1863 au hotărât ca Regatul Neapole să devină parte a Regatului Unificat al Italiei. În piață se află două statui ecvestre impunătoare cu două personalități ale orașului: Carol al VII-lea al Neapolelului și Ferdinand I al celor două Sicilii. Piața este folosite pentru concerte în aer liber. Wikipedia ne spune că aici au concertat Elton John și Bruce Springsteen.
Basilica Sfântului Francisc de Paola are o construcție impunătoare în cadrul unui semicerc încadrat de coloane grandioase. A fost ridicată de Ferdinand I drept mulțumire pentru recuperarea tronului după domnia napoleoniană. Tot Wikipedia ne spune că Sfântul Francisc din Paola s-a năsut în Clabria la 1416 și a murit la Tour, în Franța, în Vinerea Mare a anului 1507. L a 14 ani a devenit franciscan, iar la 16 ani s-a retras în singurătate. În 1482, la cererea Papei, a călătorit în Franța, unde l-a ajutat pe regele Ludovic al XI-lea să se pregătească de moarte creștinește. Părerea sfântului era că „Pustnicii nu îi învață pe alții și nu țin predici, ei tac,și tăcând, se deschid pentru vocea lui Dumnezeu”.
De aici am pornit spre mare. Am nimerit într-un părculeț cu ficuși și cu statuia lui Cesario Console sau Cesario di Napoli, un amiral de pe vremea romanilor. Parcul era reședința câinilor comunitari pe care îi avea în grijă un personaj foarte interesant din Napoli, un domn micuț de statură, atletic care se plimba cu câinii într-un mănunchi de lese pe Via Toledo.
Din balconul părculețului am urmărit startul la un maraton local. Mi-a plăcut mulțimea de oameni care alerga și susținătorii care îi încurajau de pe margine.După ce am admirat mișcarea sportivă am trecut la o plimbare pe faleza încântătoare.
Am admirat succesiunea de hoteluri care mai de care mai arătos cu restaurante la parter.
Fontana della Immacolatella sau Fontana del Gigante este formată din trei arcade în interiorul cărora sunt doi uriași care țin în mâini câte un monstru marin care varsă apă, iar sub arcada din mijloc o cupă clasică. Părțile laterale se sprijină pe două cariatide care simbolizează abundența, iar deasupra se regăsește emblema orașului.
Am surprins diverse moduri de deplasare și recreere.
Am vizitat peninsula cu Castel dell’Ovo. Un loc plin de restaurate, baruri și pizzerii. Am remarcat o puternică relație americano-napolitană. Napoli a fost punctul strategic în debarcarea aliaților la Salerno (Operațiunea Avalanche). A fost cel mai bombardat oraș italian în timpul celui de-al doilea Război Mondial, aproximativ 200 de raiduri aeriene, între 25.000 și 35.000 de victime în rândul civililor.
Plaja, în cea mai mare parte, era acoperită de bolovani. Oamenii făceau plajă pe pietre. Erau și zone cu nisip și multe umbreluțe. Atmosfera mi s-a părut prietenească, ca la un ștrand de provincie. Am remarcat oameni în vârstă, nu prea înalți, subțirei și atletici care făceau plajă la ora prânzului și care nu păreau deloc afectați de căldură. Am rămas cu impresia că napolitanii au o sănătate bună și sunt iubitori de viață.
De pe faleză am urmărit bărci în larg, oameni care se plimbau pe biciclete sau alergau de plăcere, alții își plimbau câinii sau îți plimbau familia, oameni care priveau spectacolul străzii de pe o bancă sau de la o gheretă de gelato, copii care se plimbau cu mașinuțele electrice sau pe ponei. O atmosferă plăcută de duminică!
Tot mergând am ajuns în Portul Margellina, un loc foarte pitoresc. Am găsit restaurantul-pizzerie „Don Salvatore”, o locație cu un farmec aparte. Intrarea discretă, interiorul foarte bine amenajat, aerisit, fețe de mese albe, tacâmurile, farfuriile, paharele și șervetele impecabile, pe pereți diverse picturi. Am luat zuppa di fagioli alla maruzzara (supă de fasole), minestra di zucchine cacio (supă de dovleci cu brânză), pesce spada alla brace (pește spadă la grătar) asortat cu salată de rucola și lămâie, vin alb și am încheiat cu esspreso. Singurul loc unde am primit ricevuta fiscale (bon fiscal). Nota 10 cu felicitări!
Din Portul Margellina ne-am întors pe Via Francesco Caraciollo care este de fapt faleza orașului, un imens loc de promenadă. Am făcut o pauză de siestă în Villa Comunale – un parc istoric cu o suprafață de 1 km pătrat, plantat cu stejari, pini, palmieri și eucalipți. După amiaza parcul era luat cu asalt pentru odihnă de o puzderie de oameni.
Din parc am plecat în Piața Martirilor unde tronează un monument dedicat cetățenilor orașului care au murit pentru libertate. Coloana are în vârf o zeiță a păcii și este înconjurată de patru lei în diverse ipostaze (leu murind, leu străpuns de sabie, leu culcat sau leu stând în picioare) fiecare reprezentând martiri napoletani din diferite perioade istorice. Am trecut pe lângă Chiesa Santa Caterina Chiaia – o biserică modestă în stil baroc construită pe la 1600 care adăpostește mormintele unei regine de origine franceză și al unui episcop.
O impresie deosebită face Palazzo Celammare – un palat fortificat cu baza din blocuri de piatră suprapuse și mezanin, pare un palat cu trei etaje terminat cu o dantelă, în lateral are o poartă barocă. Palatul i-a găzduit pe Giacomo Casanova, Torquato Tasso, Carravagio.
De aici am urmat Via Chiaia până la fântâna arteziană din Piazza Treste e Trento. Am urmat Via Toledo – cea mai frumoasă stradă comercială a orașului. Din Via Toledo în partea stângă se desprind străduțe paralele care urcă spre dealul Vomero și care formează Cartierul Spaniol. Napoli a avut parte de o dominație spaniolă în jurul anului 1530 care și-a pus amprenta pe stilul arhitectural.
La intersecția cu Via Maddaloni am făcut stînga și am început urcușul până la Chiesa di Santa Maria ad Ogni Bene dei Sette Dolori, după care am coborât pe Via Francesco Girardi și am ajuns în zona palatelor din Piazza Municipale.
O zi lungă, Sport Tracker îmi zice 17,53 km, o performanță la mai puțin de 5 luni de la operația de hernia de disc.
Pentru mine concluzia zilei este: DACĂ VREI, POȚI! … POȚI dacă ai să îi dai creierului ceva nou de descoperit. Napoli este tratamentul perfect pentru a te face să VREI.
https://morerandomplaces.wordpress.com/2015/10/06/napoli-4/
Călătorii - amintiri și vise 