Polignano a Mare – 29 august 2016


Polignano a Mare – 29 august 2016

Gara din Bari are trei direcții de plecare cu trei companii diferite: pe coastă se merge cu Trenitalia, spre Matera cu Ferrovie Appulo Lucane și spre Alberobello cu Ferrovie del Sud Est e Servizi Automobilistici. Informațiile le-am notat de pe blogurile de călătorie.

Pentru destinațiile la care se poate ajunge cu Trenitalia – Gruppo Ferrovie dello Stato Italiane (companie de stat) biletele se cumpără din Gara Centrală de la automate sau de la casa de bilete. La automatele situate lângă casa de bilete era în permanență un domn care ajuta călătorii străini și chiar și pe italienii mai puțin descurcăreți. Tipul era foarte vorbăreț și amabil. Diminețile în care am luat trenul era o plăcere să îl văd la datorie în gară.

Costul unui bilet dus Bari –Polignano a Mare a fost 2,50 euro. Biletul se validează la aparatele galbene de la intrarea pe peroane. Distanța 33 de km, durata aproximativ o jumătate de oră.

De la gara Polignano a Mare până în centrul vechi am ajuns rapid, intrarea se face printr-o poartă ca în cetățile medievale. Ce mi-a sărit în ochi pe hartă aici, dar și la Bari, a fost rețeaua stradală formată din străzi paralele care se intersectează perpendicular  formând pătrate. Aceeași sistematizare a fost folosită și în New York, probabil ideea a venit de la emigranții italieni. În interiorul orașului vechi se află Piazza V. Emanuelle cu Chiesa Matrice Santa Maria Assunta.

Clădirile sunt înghesuite, văruite în alb și multe balcoane amenajate cu vegetație.

Ca în toate orașele italiene poți să vezi: localnici relaxați și turiști încântați.

Restaurante cu terase. La unul am zărit și un chelner cu părul foarte lung împletit în codițe în stil jamaican.

Magazine și diverse detalii artistice.

Țărmul orașului spre mare este format dintr-un soi de stâncă stratificată. Multe clădiri erau construite chiar pe malul stâncos oferind o panoramă extraordinară.

Am văzut din exterior, atât cât ne-a permis raza vizuală, celebrul restaurant „In Grotta”. 

La prânz am încercat restaurantul „Pepe Negro” cu specific pescăresc, servirea bunicică, ne-au dezosat peștele, dar lenți. Desertul bunicel, espresso ca la carte, vinul bun. Chelnerul ne cam ținea de vorbă, nota de plată rotunjoară.

După masă am mai admirat plaja din golf. 

De pe stâncile lui tinerii se aruncă în mare făcând spectacol.

Am văzut asta pe viu, dar văzusem și pe youtube filmări de la Red Bull Cliff Diving.

Treaba asta cu aruncatul în mare de pe stânci îmi aducea aminte de copilărie, când tovarășii de joacă mă provocau să sar de la înălțime, să trec prin apă mare sau să mă dau cu sania pe un derdeluș abrupt. Ce senzație de libertate … ca un zbor!

Apoi am trecut Ponte di Polignano.

… și am dat nas în nas cu Domenico Modugno , o celebritate  despre care wikipedia spune ca a fost cântăreț-compozitor, chitarist, actor, regizor și politician, pe care televiziunea italiană îl filma cu o dronă. Statuia îl reprezintă cu brațele deschise așa cum cânta celebrul referen „Volare, ohoh … / Cantare, ohohoho … ” al cântecului său „Nel blu dipinto di blu” la Festivalul de la San Remo din 1958.

Cam așa m-am simțit și eu, după o zi plină de încântare maximă privind la marea albastră, casele albe și țărmul cu pereți din stâncă  la Polignano a Mare , ca Domenico cântând  „Volare, oh oh … / Cantare, ohohoho … ” cu brațele deschise a zbor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s