Ultima zi la Napoli – 9 august 2015


Ultima zi la Napoli – 9 august 2015

Ultima zi de vacanță o organizez astfel încât să îmi rămână o impresie plăcută asupra locului vizitat. Pentru asta revin pe străzile care mi-au plăcut foarte mult și am în plan obiective care cred eu că merită văzute.

Dimineața am pornit de la Hotel Mercure Napoli Centro Angioino spre Fontana del Nettuno, Galleria Umberto I și am urmat Via Toledo până la Piazza Dante. Fiind o zi de duminică atmosfera a fost liniștită, chiar tăcută, lume rarefiată, soarele pripea.

La Fântâna lui Neptun am făcut câteva poze din nou  pentru că lumina era foarte bună și scotea în evidență foarte bine albul marmurei.

Am urmat Via Toledo și apoi stânga în  Cartierul Spaniol. Arhitectura te face să stai cu privirea în sus.

Mesajele inscripționate pe pereți mi se par foarte agresive prin mărimea literelor.

Peste tot, mese cu scaune, o atmosferă „festina lente” (grăbește-te încet).

Scene de viață la tot pasul. Pensionarii formează grupulețe pe bănci, copiii bat mingea pe trotuar, cățeii parcă sunt mai importanți decât stăpânii lor, cofetăriile par cele mai frecventate locuri într-o zi de duminică.

Am văzut și scena cu comisioanele urcate cu găleata.

Piața Dante este dominată de clădirea Foro Carolino (Forumul Carol III) formată din două aripi circulare pe care se află 26 de statui – personificări ale  virtuților lui Carol. În mijlocul pieței se află statuia lui Dante.

În acest arc de cerc am găsit o librărie cu anticariat și terasă. Eu, care am deprins de mică scotocitul rafturilor cu cărți, m-am simțit ca în paradis. Aș fi cumpărat multe cărți, dar în final m-am rezumat la două CD-uri. Am făcut și o scurtă pauză pentru a savura câte o granita. Iubesc această atmosfera tihnită!

Apoi am urmat calea spre Scala Montesanto.

La baza scărilor se găsește o zonă comercială foarte pitorească pe Via Montesanto și Chiesa di Santa Maria di Montesanto. Am surprins un domn cu pâine pe vatră de vânzare, o doamnă corpolentă pe scuter care se găsise cu o prietenă și discutau animat în mijlocul străzii fără se le pese că încurcau circulația. O atmosferă tipic napolitană!

Am urcat scările cu piciorul, deși traseul avea și funicular.

Punctul terminus oferă o panoramă largă asupra orașului cu vedere spre Vezuviu. Pe tot parcursul, din Piazza Dante și până la capătul Scărilor Muntelui Sfânt, clădirile erau afectate de trecerea timpului și scările nemăturate, iar oamenii străzii îți făcuseră o casă din cutii de carton.

Am coborât pe Corso Vittorio Emanuelle în căutarea Pizzeriei da Michele. Am parcurs un traseu care ne-a oferit o panoramă excelentă.

Vederi cu teras și acoperișuri.

Verdeața din cartier făcea conviețuirea cu animalele mai prietenoasă.

Ne-am întâlnit cu un porumbel care cerea de mâncare și cu un cățel care cerea afecțiune.

Detaliile arhitecturii și ale lampadarelor stradale dau un plus imaginii cartierului Chiaia.

Am ajuns și la Pizzeria da Michele, de fapt noua locație.

Am fost dezamăgiți, asta din cauză că am fost neatentă în documentarea mea. Căutam de fapt L’ Antica Pizzeria da Michele situată pe o stradă perpendiculară pe Corso Umberto I. Rămâne totuși mulțumirea unei plimbări prelungite pe străzile unui cartier select din Napoli.

S-a făcut ora prânzului și foamea ne împingea de la spate să ne așezăm undeva la masă. Am făcut o încercare la un soi de cofetărie care servea și gustări, dar nu am putut accepta un prânz încropit pentru ultima zi la Napoli. Ne-am mobilizat și am mai făcu un efort să ajungem pe Via Partenope, unde se înșirau restaurantele pe stradă ca mărgelele pe sfoară. Am găsit Ristorante Pizzeria Luise, un loc cu mâncare și servire bună. Am luat pește la grătar, pepene verde și veșnicul espresso. Berea am savurat-o la maxim, peștele foarte bun. Ne-au dat și pâine de casă, excelent lucrată. Pepenele a făcut deliciul prânzului. Espresso a devenit ca respirația, nu mai puteam trăi fără el. Unul din cele mai plăcute prânzuri din Italia care mi-a rămas la suflet, poate și pentru faptul că era o ocazie de a spune „La revedere!” unui oraș pitoresc care m-a inspirat și m-a mobilizat într-un  mod nesperat, un oraș datorită căruia am trăit fiecare clipă a vacanței la maxim. Pentru mine Napoli e o bucurie a vieții.

De aici am urmat străzile paralele cu cele de promenadă de la malul mării până la Piazza del Plebiscito.

Piazza del Plebiscito am găsit-o în lumina apusului.

Din piață am pornit spre Fontana del Carciofo, un de loc de întâlnire pentru napolitani. Ne-am așezat la o masă pe terasa Pizzeriei Rosati pentru o înghețată. Atmosfera relaxantă, un domn distins servea un espresso, doi tineri cu scutere dezbăteau animat ceva cu unul dintre chelneri, probabil erau amici.

După înghețată am urmat iar Via Toledo, dar nu am mai făcut stânga spre Cartierul Spaniol, ci dreapta spre Universitate. Am tot bântuit până am dat de Fontana delle Zizze. Zizze este o sirenă, o ființă fabuloasă închipuită ca o femeie cu picioare și aripi de pasăre, care stinge flăcările vulcanului Vezuviu cu apă care țâșnește din sâni. Am găsit-o renovată, o bijuterie într-un cartier decăzut.

Ultimele inscripții găsite pe pereții din Napoli m-au făcut să zâmbesc. Am rămas cu  impresia pe care mi-o doream … una plăcută.

„Vedi Napoli e poi muori!” (Să vezi Napoli și apoi să mori”) e o vorbă din vremea în care napolitanii vedeau moartea ca pe ceva normal și deloc înfricoșător, moartea nu era un tabu, avea sens, era o parte a vieții.

Napoli, o bucurie a vieții!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s