Vaticanul și Roma 4


Căldură mare, haine lungi să fim prezentabili la Vatican. Am ajuns la stația de metrou Ottaviano de unde  a început distracția. Am pornit pe Via Ottaviano și Via di Porta Angelica până în Piața Sf. Petru. Puhoi de lume, toate națiile, oferte de ghizi după limba clientului.   Ne-am văzut de treabă până la coada din piață care mergea în ritm alert. Cred că am dat ocol pieței în maxim 15 minute. Bineînțeles că a existat și un grup pe băieți descurcăreți care nu au luat coada de la capăt și s-au atașat de la porțile laterale.

Am intrat în hol la San Pietro să luam bilete. O amețeală completă. Doi indivizi la costume negre cu laptop și imprimantă făceau rezervări și te taxau cu 25 euro pe persoana. Cică biletul 20 și 5 comisionul lor. Totul notat pe o bandă de hârtie ca la casa de marcat sub formă de poveste, dar nici un indiciu de document fiscal. Am aștepta 10 minute o foaie să iasă din imprimantă cu costul biletului și ora rezervării. A ieșit, am luat-o și am plecat spre Muzeul Vatican. Adică am ieșit din țarcul de la San Pietro și am ocolit Vaticanul prin stânga lui până la intrarea de la Muzeu. După ce am dat primul colț am văzut o coadă enormă pe lângă zid, am mers pe carosabil să înaintăm în timp util, am mai dat un colț și coada își vedea de treaba ei și la intrare am intrat și noi după un grup numeros și dezorganizat. Am ajuns la intrarea cu automate unde noi foloseam rezervarea cu cod de bare fără să ne prindem că trebuie luate  bilete pe baza rezervării de la o casă de bilete. La casă ne oprește foaia pe care scria costul biletelor  40 de euro și ne dau două bilete în valoare de 8 euro fiecare cu o poză din fresca „Școala din Atena” în care apar doi intelectuali cu bărbi și togi care se pare că sunt Platon și Aristotel.

Când le-am făcu observație la cei doi șmecheri în negru că valoarea înscrisă pe foicica lor și pe care le-am plătit-o cash nu bate cu ce scrie pe foaia de la imprimantă am primit explicația că diferența este comisionul de rezervare și nu s-a emis un document fiscal pentru că „Aici este Statul Vatican”. Domnule ce bine este să faci afaceri în Statul Vatican! Nu mai pun la socoteală că lângă noi o familie de francezi din 4 persoane era foarte supusă și accepta evaziunea ca pe soare, de unde am tras concluzia că francezii cu protecția lor socială câștigă banii ușor. Când am cerut explicații mai clare pe un ton răspicat unul din domnii în negru ne-a amenințat cu poliția pe motiv că facem gălăgie. Și-o găsise cu cine, eu care sun la poliție de câte ori mă deranjează nesimțiții nesimțiților.

În momentul în care la casierie ne-au dat bilete cu altă diferență de preț nu am mai comentat nimic în privat. Ne-a apucat o lehamite profundă și ne-am alăturat turmei mânate de paznici spre Capela Sixtină. Nu am mai reușit să savurez mare lucru. În capelă erau afișe cu mesaje să facem liniște și un paznic urla de mama focului SILENZIO!. Coloritul mi s-a părut o glumă. Predomina bleul, iar eu aveam în cap picturi în care predomina maroul. Am avut senzația de picturi refăcute pe calculator. Celebra pictură cu degetele care dau să se întâlnească din „Crearea lui Adam” mi s-a părut prea mică în raport cu toată capela. Fragmentarea în bucățele mici a tavanului nu a fost tocmai pe gustul meu.

După ce am vizionat Capela mi-am dat seama că am venit total nepregătită, că bogăția de scene pictate depășea cu mult cultura mea religioasă. Așa că după ce m-am întors acasă am început să mă documentez temeinic cu privire la Vatican. Pentru început am achiziționat un  albumul scos de Editura Litera „ VATICAN  Toate picturile și frescele vechilor maeștrii” și „Scrisori”  de Michelangelo Buonarroti de la Editura Art.

Când eram la Vatican și admiram măreția arhitecturii și lucrările de artă de pe culoarele etajului în paralel cu rememorarea prețului plătit la intrare îmi veneau în minte scene din filmul „Agonie și Extaz” cu Charlton Heston și Rex Harrison și din filmul pe care l-am construit în capul meu după ce am citit cartea lui Irving Stone pe care am cumpărat-o în studenție de la un anticar ce sălășluia pe la Coloane în Piața Romană. Îmi aminteam truda cu care a pictat Michelangelo Capela, deși el era la bază sculptor, și chinurile pe care le-a îndurat în munca lui. Strigător la cer.

După ce am rememorat faptele mă gândeam că am exagerat cu revolta din capul meu dar citind la „Scrisori” descopăr următoarea confesiune, care mi-a demonstrat că am evaluat treburile just, „ … de 12 ani eu duc o viață de mizerie prin toată Italia, suportând toate umilințele, îndurând toate neajunsurile, spetindu-mă de atâta muncă, punându-mi viața în mii de primejdii … ” . Asta scria Michelangelo în iulie 1508 pe când începuse să picteze la tavanul Capelei Sixtine.

Am coborât de la etaj pe vestita scară în spirală și ne-am îndreptat spre ieșire renunțând astfel la vizitarea Bazilicii San Pietro, la întâlnirea cu Pieta la care visasem din liceu pentru că aveam acasă în bibliotecă un mic album cu lucrările lui Michelangelo din care mi-a rămas la suflet David, Pieta și Moise. Pe Caravaggio l-am descoperit mai târziu și regretul nu a fost atât de mare.

După ce am ieșit afară am văzut aceleași cozi ca la moaște. Oamenii așteptau cuminți la coadă. Mă revoltă la maxim cozile.

Vaticanul pentru mine a fost un fiasco total așa că m-am îndreptat spre o piață volantă cu cămăși din bumbac să refac starea de spirit. Apoi am luat-o pe Viale Giulio Cesare spre Tibru. La un moment dat văd că se revarsă o mare de asiatici dintr-un autocar în subsolul unei clădiri. Am chibzuit puțin și   mi-a picat fisa că trebuie să fie un restaurant pentru că era ora prânzului. Ce să vezi?  Napul’ è!  Restaurantul Pizzerie din Top 10 – zona Trastevere și Prati, cu bucătărie din Campania, pe unde au trecut  o grămadă de staruri. Aici ne-am ospătat cu pizza de la mama ei, bere Moretti, tiramisu și esspreso.

După masă am pornit spre  Castelul Sant’Angelo. Am admirat Vaticanul de pe Via di Conciliazione și am făcut o ședință foto cu un gladiator din recuzita Romei. Am vrut să-i dau 2 euro ca la muzicanți, dar omul avea prețul lui, 10euro două persoane. Așa că ne-am dat în spectacol.

După ce am fotografiat toate statuile de pe podul Sant’Angelo am pornit o plimbare lejeră  pe un traseu oarecare până la Capitoliu.

 

Marea mea surpriză a fost să ajungem întâmplător în Piaza Mattei în care se află Fontana delle Tartarughe pe care o căutasem  asiduu cu o seară înainte în ghid și nu am reușit să o reperez. Universul cu legile lui este fantastic!

În final am trecut pe lângă o clădire cu balcon înverzit și am ieșit la Capitoliu, am urmat  Via dei Fori Imperiale până la metrou și de aici „acasă”.

O zi care a început plicticos cu cozi, așteptare și șmecherii s-a transformat într-o plimbare plăcută cu revederea unor locuri vizitate în zilele anterioare, cu pizza napolitană și desertul sicilian granita lemon în premieră.

Întrebarea zilei: De ce atâta amețeală la Vatican?

Cred că am înțeles și treaba cu documente non-fiscale căci Wikipedia ne spune despre economia Statului Vatican că este o economie non-comercială unică, sprijinită financiar de donatori. În aceste condiții mă gândesc de ce vrea lumea să emigreze în America? Eu vreau să emigrez la Vatican.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s