Dublin 2


Dublin_05 august 2012

O zi ploioasă.

Am început cu O’Connell Street și Spire. Bulevardul cu două sensuri largi începe de la Memorialul lui Daniel O’Connell (erou național al irlandezilor, s-a opus uniunii cu Marea Britanie, prima jumătate a sec. al XIX-lea) și ține până la statuia lui Charles Stewart Parnell (lider politic naționalist, a doua jumătate a sec. al XIX –lea). Iese în evidență prin circulația densă, mai ales de autobuze duble și prin clădirile cu 2-3 nivele interesant ornamentate. Am remarcat un ceas pe o clădire cu doi tineri rupți din basmele irlandeze însoțiți de lebede, o casă de căsătorii, Poșta – o clădire cu fațada în stil neoclasic, cu coloane ionice.

Spire se înalță în mijlocul bulevardului, o țepușe cu înălțimea de 120m care pornește de la lățimea de 3m și se termină în 10cm. Aspectul exterior este de inox cu pete neșlefuite perfect. Culoarea ei se schimbă în funcție de culoarea cerului. Oferă un spectacol interesant.

2

Am mers pe bulevard dinspre pod spre Gate Theatre. A doua stradă la dreapta este Earl Street  North. Aici te întâmpină statuia scriitorului James Joyce. Statuia îl reprezintă pe Joyce la maturitate cu ochelarii lui rotunzi și o pălărie hazlie, purtând un pardesiu ușor descheiat, doar cât să aibă o mână în buzunarul de la pantaloni și se sprijinină pe un baston. O atitudine relaxată și meditativă foarte potrivită unui scriitor. Statuia mi s-a părut atât de expresivă că aveam impresia că pot intra în vorbă cu el în orice moment. Autoarea statuii este Marjorie FitzGibbon și ea „un personaj”.  Statuia  a fost lucrată în bronz în anul 1989.

 

Earl Street  North  este pitorească. Clădiri scunde, stâlpi de iluminat plini cu flori multicolore, magazine frumos decorate cu firme care mai de care mai arătoase și cu mesaje mai ademenitoare.

Ne-am întors în O’Connell Street și am continuat spre Gate Theatre unde se juca „A Woman of no Importance”, de Oscar Wilde. Am continuat cu Parnell Square și Garden of Remembrance amenajată sub nivelul străzii. Te impresioneză bazinul de apă sub formă de cruce și statuia „Copiii lui Lir” care transpune în bronz transformarea în lebede a celor 4 copii ai Regelui Lir.

Apoi a început ploaia și am intrat la Jervis Shopping Center. Am găsit la NEXT  o „natural crochet bag” excelentă. Bună și ploaia, că altfel nu intram.

Am traversat Liffey spre sud ca să ajungem la Guinness Storehous. În drum am mâncat la Restaurantul „Toscana” din Dame Street, vis-à-vis de Primărie, o clădire tot în stil neoclasic cu coloane.

Restaurantul este decorat cu oglinzi și multe fotografii alb-negru care surprind viața cotidiana a italienilor. Fondul sonor este de jazz. Ne-am așezat la geam să vedem și spectacolul străzii. Cât ne-am uitat noi pe meniuri ospătarul așeza mesele pentru prânz. Ne tot asculta ce discutăm și mă pomenesc cu el lângă mine că spune ”Ce faci frate?”. M-a cam iritat. Îmi venea să-i zic „De când ești bă, tu  frate cu mine?”, dar m-am gândit s-o las mai moale că sunt în concediu și poate omul o avea vreun dor de casă și vrea să facă conversație. Deși l-am studiat, era un ospătar cu moacă de inginer, m-am gândit repede că nu poate fi român. Accentul oricum părea cam aiurea. Să mă lămuresc mai repede m-am băgat în vorbă. „De când sunteți la Dublin?”. Nu știu ce a înțeles tipul că mi-a spus repede în engleză că nu este roman, de data asta el părea puțin jignit, și că este polonez. Hopa! De aici a conversat cu „partea internațională” a familiei că omul chiar avea chef de vorbă. Am aflat că lucra de câțiva ani în Dublin. Era venit cu soția și copilul. În toamnă urma să se întoarcă în Polonia. Știa câteva fraze în română de la bucătarii români care vorbeau mult despre case și mașini. Concluzia lui era că românii când dau de bani își construiesc case mari și își cumpără mașini scumpe, însă cu planuri de afaceri nu se prea încurcă. Ca în toată Europa de Est oamenii de rând nu sunt mulțumiți de politicieni și nu prea văd beneficiile aderării la UE în țările lor, decât pe cont propriu. Discuția a durat cam 30min, timp în care foamea și setea creșteau așa că am rugat partenerul să facă odată comanda că mor de foame. Până să vină pizza Toscana am coborât la subsol la toaletă. Am trecut prin fața bucătăriei și am verificat dacă chiar există bucătari români. Da, existau! Am auzit câteva vorbe puternice în limba română printre alte vorbe slabe în engleză.

În concluzie, pizza Toscana bună, vinul alb bun, expresso bun. M-a impresionat ospătarul polonez. Un tip până în 40 de ani, nu foarte înalt, nici foarte subțire, cu o ținută impecabilă. Vorbea bine engleza, avea o viziune clară despre viață. Mi s-a părut prea rasat pentru munca lui sau poate că nu era dispus la efort. Oricum, părea destul de relaxat.

După masă am pornit spre vestitul Guinness Storehous. Am vizionat doar exteriorul. Traseul până la fabrică spectaculos. O mulțime de trăsuri cu cai mici și lățoși, magazine și puburi colorate cu tot felul de afișe și mascote. Florile nu lipseau.

Următorul obiectiv a fost Kilmainham Goal, închisoarea în care și-au găsit sfârșitul luptătorii pentru independență: Parnell, Connolly, Emmet, Pearse care acum sunt nume de străzi sau stații diverse. Turul era organizat din oră  în oră. Nu am avut răbdare și am pornit spre Phoenix Park, o imensitate care măsoară 700 ha de spații verzi împrejmuite cu 16km de gard. Treaba cu gardul nu am înțeles-o. Mult de ocolit până intri în parc. Am admirat Wellington Monument, un obelisc din anul 1861 care măsoară 63m înălțime și care conține basoreliefuri din bronz cu victoriile ducelui de Wellington, inclusive inscripții moderne care întregesc mesajul monumentului.

17

După ce am admirat obeliscul am trecut la Grădina Zoologică unde s-a născut leul mascotă al studiourilor Metro-Glodwyn-Mayer de la Hollywood. Aici am luat o mare plasă. Am intrat târziu, pe la ora 16:30. A început iar să plouă, tot mai tare, animalele se retrăgeau în adăposturi și paznicii orientau vizitatorii spre ieșire. Grădina interesantă, dar pe vreme bună și cu timp mai mult.

Pe drum ploaia s-a întețit, curgeau râuri pe străzi. Am ajuns până la urmă la stația de la Gara Heuston, ploaia s-a oprit, dar au început să curgă suporterii nu știu cărei echipe care mișunau de dimineață pe străzi. Predominau tinerii matoliți. În tramvai ne-am pomenit cu 3 băieți, probabil 16-18 ani, care se împingeau ca la rugby. Ziceai că puseseră de o grămadă. Penibili! Oamenii în general se retrăgeau din calea lor. Unul mai al dracului i-a înfruntat. Peste tot reacția civică la degradarea socială este pasivă. Rezultatul … nu am să mai ajung să-l văd. „Bine că viața nu e veșnică!” vorba unui filosof contemporan fără pretenții.

Am ajuns la Vaca Roșie puțin dezamăgiți de atmosfera de final a zilei. „Ce e val, ca valul trece” cum spunea Domnul Eminescu.

În vacanță, ploaia este „moartea pasiunii”. La Dublin NU!

http://myrandomplaces.wordpress.com/category/ireland/page/3/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s