Pantofi italienești_Henning Mankell


Pantofi italienești_Henning Mankell

Am citit odată ceva de genul ”cărțile ne caută pe noi”. Cartea asta mă aștepta pe mine. Stătea cuminte pe un raft rotativ într-o librărie de cartier din Calea Rahovei unde librăreasa nu are treabă cu ”căutătorii”. Când zic ”căutători” mă refer le cei care caută ceva pentru suflet și nu la cei care caută ceva din bibliografia obligatorie.

În momentul în care am intrat în spațiul destinat cărților mi-au căzut ochii pe ”Pantofii italienești” pentru formatul mic care pare ușor de citit, pentru culoarea roșie a titlului și pentru fotografia de pe copertă cu un țărm pustiu și înzăpezit cu case și păduri. Cei cu marketingul de la Rao m-au convins. Am o slăbiciune pentru pantofi, mai ales pentru cei roșii, îmi plac țărmurile și locurile pustii. Singura problemă era autorul despre care nu știam nimic. De pe spatele cărții aflu că Mankell a fost tradus în 40 de limbi și vândut în 30 de milioane de exemplare, a câștigat Premiul Academiei Suedeze a Scriitorilor de Thriller.

Chestia asta cu Suedia și Thriller mi-a adus aminte de „The Girl with the Dragon Tattoo(2009) și      „The Girl with the Dragon Tattoo”  (2011). Prefer varianta suedeză „Män som hatar kvinnor” (2009) cu Jon Mankell coordinating producer  (http://www.imdb.com/name/nm2384272/?ref_=ttfc_fc_cr6). Nimic nu este întâmplător! sau Toate se leagă!

Așa că am cumpărat cartea cu speranța unei lecturi incitante.

Din prima clipă mi-a plăcut. Personajul principal Frederik Welin, un chirurg care s-a autoexilat pe o insulă după o eroare medicală, povestește despre frig, singurătate, furie, disperare, lașitate cu un ton egal de om care nu mai așteaptă nimic de la viață. Deși este nefericit se agață cu ambele mâini de ea. În fiecare dimineață face cu un topor o gaură în gheață pentru o baie rece … se încăpățânează să reziste. În pustietatea lui observă natura, își ascute simțurile și rămâne la o concluzie mai veche că „viața este  ca o cracă fragilă, deasupra unei prăpăstii. Stau atârnat atâta timp cât am putere.”, ”viața înseamnă că nu trebuie niciodată să slăbești strânsoarea și să-ți dai drumul”.

Pe măsură ce medita la viață își aduce aminte de copilărie, de părinți, de modul cum a ales să devină chirurg. A ajuns „un bărbat de 66 de ani, independent din punct de vedere financiar, împovărat de o amintire care mă chinuiește constant.”. Un om care se gândea dacă trebuie să continue exilul sau să încerce să facă ceva cu viața care i-a mai rămas.  Era solstițiul de iarnă (21-22 decembrie), cea mai lungă noapte și ce cea mai scurtă zi. Se gândea că nu avea cum să intervină o schimbare semnificativă. Sărbătorile de iarnă au venit și au trecut.

Pe 3 ianuarie după o furtună puternică zărește pe gheață o figură întunecată, o siluetă incertă care se dovedește a fi Harriet Hornfeldt, femeia pe care o iubise cel mai mult și pe care o părăsise într-un mod inexplicabil. Harriet era mai mare cu câțiva ani decât el, nu avusese niciodată ambiția să-și continue studiile și în tinerețe lucra într-un atelier de cizmărie. Acum era o femeie care se apropia de 70 de ani, bolnavă de cancer, dependentă de un cadru de mers. Venise să-i ceară să o ducă într-un loc din copilăria lui, iazul din pădure,despre care-i povestise în tinerețe. După ce îi satisface dorința, Harriet îi cere să mai facă un ocol până la întoarcerea acasă. Îl duce într-o pădure, într-un loc pustiu, unde îi este prezentată o femeie în jur de 40 de ani îmbrăcată cu o rochie roz și care purta o pereche de pantofi cu toc roșii. „Ea este fiica mea, spune Harriet. … El este tatăl tău, îi spune Harriet fiicei sale.”

Cam de aici începe partea mea favorită. Louise este un copil care și-a așteptat tatăl câteva zeci de ani cu mănușile de box pe mâini. Îți dorea să-l pună la podea. Trăia într-o pădure și locuia într-o rulotă ocupându-se cu scrisori de protest către oamenii politici influenți din toată lumea. Cu banii se descurca, era ajutată de mama ei și se chivernisea foarte bine. După lungi discuții cu tatăl ei în scopul de a se cunoaște reciproc se hotărăște să îi facă un cadou special. Îl duce la Giaconelli Mateotti, un geniu. Giaconelli a fost ucenic al lui Angelo Gatto, faimos producător de pantofi la începutul anilor 1900.

Frederik Welin cunoscând-o pe fiica lui și pe Giaconelli înțelege că oamenii se retrag în locuri pustii nu ca să se autoexileze, ci ca să trăiască cum îți doresc ei. În acest moment al poveștii am simțit ce rar simt când citesc o carte, că parcă era vorba despre cum gândeam eu. Am simțit un fior de încântare, un soi de plăcere și dulce amețeală.

Louise se mutase în pădure pentru că în Stockholm îi era dor de liniște și mai ales de stele. În pădure a întâlnit oameni despre care nu și-a dat niciodată seama că există. Se-au mai retras și alții în pădure.

Pe Giaconelli  orașul îl înnebunea, mulțimea de oameni, nerăbdarea lor care nu-i dădea pacea și liniștea în care să-și facă munca. Bătrânului pantofar italian îi displăcea intensificarea traficului la Roma și toți acei clienți importanți care refuzau să accepte faptul că răbdarea și timpul erau esențiale pentru a confecționa pantofi de calitate. Datorită talentului său extraordinar făcea doar 2 perechi de pantofi pe an pentru care venea un tip de la Paris să-i ia, să-i plătească și să-i dea comanda pentru anul viitor. Când i-a luat măsurile lui Frederik, Giaconelli avea în lucru o pereche de pantofi pentru un cardinal de la Vatican, o pereche pentru un dirijor și o pereche pentru o cântăreață de lieduri romantice.

„Liniște, cer înstelat, singurătate – asemenea lucruri nu mai există pentru majoritatea oamenilor.”

Frederik Welin

”Nu există oameni normali. Asta-i o percepție deformată a lumii în care vor politicienii să ne facă să credem.” Louise

 O altă chestiune care m-a uns la suflet au fost reperele astronomice între care se desfășoară acțiunea. Frederik se gândește profund la viața lui în timpul solstițiului de iarnă, la solstițiul de vară (21-22 iunie) îi organizează Harrietei o petrecere de solstițiu împreună cu Louisa , poștașul Jansson și un prieten din copilărie Hans Lundman. La următorul solstițiu de iarnă rămâne din nou singur pe insulă dar cu speranța că Luise și Agnes, fata căreia îi amputase mâna din greșeală, se vor muta cu el pe insulă.

Agnes Klarstrom a povestit despre viața ei și despre anii dificili cu care se confruntase. A încercat băutura, dar aceasta îi făcea rău. A început să fumeze droguri ceea ce îi făcea și mai mult rău. A început să-și caute iubiți care să o înțeleagă, s-a apucat de sport și a devenit o bună alergătoare pe distanțe medii, dar din ce în ce mai puțin entuziastă. A scris versuri, a trimis scrisori la diferite ziare, a studiat istoria amputării. A depus cereri pentru crainică la televiziune. Nicăieri nu a găsit consolarea și puterea de a se trezi dimineața fără să se gândească la tragedia intolerabilă pe care o avusese (un chirurg și echipa lui îi amputaseră din greșeală celălalt braț în loc de brațul bolnav care se dovedise că putea fi vindecat). Singura posibilitate rămăsese credința în Dumnezeu. A fost chiar și în Spania la Santiago de Compostela. Tot timpul spera să-l întâlnească pe Dumnezeu și acesta să-i vorbească. Însă Dumnezeu vorbea prea încet. Nu I-a auzit vocea niciodată. Întotdeauna era o voce care îl acoperea. A învățat că Dumnezeu șoptește, în timp ce Diavolul strigă. Când a închis ușa bisericii după ea și-a dat seama că nu a mai rămas nimic, dar și-a dat seama că această deșertăciune era ea însăși un fel de consolare. Așa a hotărât să se dedice celor mai puțin norocoși ca ea, fetelor refugiate din Africa sau Orientul Mijlociu prin angajamente ONU.

În singurătatea lui, Frederik trăia alături de o pisică și un câine care au murit de bătrânețe. Apoi a primit un câine pe care îl salvase, pe când o ducea pe Harriet la iazul din pădure, și care ajunsese fără stăpân. Deși refuza orice ocazie de a socializa cu vecinii, cu poștașul sau oricare altă persoană, atunci când era pus într-o asemenea situație descoperea că se simte bine să povestească , să fie ascultat și să asculte glasuri.

Concluzia lui Frederik: „Nu voiam să mai fiu singur.”

Concluzia mea: Dacă vrei să te retragi în pustiu, trebuie să ai un talent extraordinar! 🙂

 „Pantofi italienești” face parte din cărțile pe care nu sunt dispusă să le împrumut. Vreau să o recitesc oricând am chef.Mankell Henning_Pantofi italienești

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Pantofi italienești_Henning Mankell&8221;

  1. O carte ce se anunta a fi foarte interesanta. Profunda. Emotionanta. Am sa o caut, anul acesta am stat foarte prost la capitolul lectura.

  2. M-am mai invartit o data pe blogul asta. Nu stiu ce mi-am zis, dar stiu ce am gandit azi cand am vazut baloanele: asta-i blogul cu recenzii faine!
    O sa caut si eu cartea, poate dau de ea in engleza.
    Scrii fain Corina, pe cat de fain iti alegi cartile 🙂

    • Mulțumesc frumos pentru apreciere.
      La început m-a citit doar soțul. El a abandonat cititul, deși odată citea foarte mult. Dacă zice el „îmi place” sunt mulțumită pentru că știu că este un cititor pretențios.
      Când dau de o carte foarte bună mă rezum doar la citate pentru că mi se pare că îi stric farmecul. La cele mai ușurele încerc să spun doar unde am rezonat.
      Cu alesul este o chestiune specială. Când mă doare sufletul mă duc într-o librărie. Le prefer pe cele de cartier pentru că găsesc cărți ignorate de oameni cu prea multe griji. Am observat că primul impuls de a pune mâna pe o carte este impulsul bun. Găsesc exact ce căutam sau poate găsesc o carte care mă aștepta pe mine. 🙂
      M-a atras foarte mult imaginea cu baloane. În viața de toate zilele sunt o persoană foarte calculată. Pe blog sunt mai visătoare.

  3. Din ceea ce citesc, și crede-mă că am citit de două ori, nu e o carte pentru oricine. Mă bucur să te cunosc prin prisma pasajelor evidențiate și recunosc că practic nu te cunosc deloc.
    M-am regăsit și eu în unele pasaje. Mi-ar plăcea să citesc această carte, dar mi-e teamă că la acest moment nu aș avea răbdarea să o termin… cred…
    Mă bucur nespus că te citesc, ai o viziune unică asupra lucrurilor și asta mă atrage.

    • Observația asta „nu e o carte pentru oricine” am vrut să o fac și eu. M-am gândit că voi părea arogantă. M-am abținut.
      Suedezii au un stil al lor mult diferit de cei mai sudici ca ei. Cred că lumina este un element important pentru starea lor de spirit.
      Referitor la citit, exercițiul meu este de foarte lungă durată. În clasa a V- a am simțit prima dată fiorul lecturii. Cred că lectura pentru mine este cel mai important impuls prin care îmi restabilesc echilibrul. Îmi place să citesc.
      Și cred că am avut norocul să mă nasc într-o casă cu cărți. Bunicii din partea tatălui au fost învățători, iar tata a fost profesor de limba și literatura romană.
      Am citit multe cărți subliniate și adnotate de tata. Mi-a plăcut să citesc o carte cunoscând în paralel o altă părere sau deschizând ochii pe baza unor observații pe care eu nu le-am sesizat. Cred că în felul acesta am devenit și foarte tolerantă cu opiniile altora.
      La început am gândit blogul ca pe un loc unde să îmi notez ideile mai deosebite care îmi trec prin cap. Acum când văd că mă citește lumea în Europa, America și Asia mi se umple inima de bucurie. Încerc să scriu ceva măcar o dată pe săptămână. E ca o sărbătoare, ca o întâlnire cu prietenii de suflet.
      Îmi pare bine că mă comentezi. Pentru mine ești o persoană din categoria „căutători”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s