Marlon Brando_Robert Lindsey_ Cântece învățate de la mama_mozaic5


„S-au întâmplat atât de multe în anii 1960 și 1970, încât mare parte din acea perioadă mi s-a estompat în minte. Încă mai încercam să dau un sens vieții mele, și am participat la aproape toate campaniile despre care credeam că puteau contribui la eradicarea sărăciei, discriminării rasiale și injustiției sociale. Dar n-am făcut doar asta; au fost, de asemenea, o mulțime de petreceri, de băute de distracții, de sărituri în piscină, de fumat marijuana, de stat pe plajă și urmărit apusul. În timpul anilor 1960, toată lumea la Hollywood se culca cu toată lumea. Era regula jocului să te culci cu prietena sau soția altui tip și viceversa, iar eu mi-am făcut datoria.”

Am avut șansa să întâlnesc oameni ca Wiliam O. Douglas (judecător la Curtea Supremă a SUA, apărător al libertăților individuale împotriva guvernului), Martin Luther King, Jr.,  Dag Hammarskjold (al doilea secretar general al ONU), Indira Ghandi și Robert și John Kennedy.”                                                 

„Un lucru pe care toată viața l-am considerat uimitor a fost faptul că m-am născut la numai 62 de ani după ce în America a fost abolită posibilitatea ca o ființă umană să cumpere altă ființă umană.”

”O parte dintre filmele pe care le-am făcut în anii 1960 au avut succes altele nu . … Unele filme au avut încasări enorme, altele nu. Mă interesau alte lucruri, dar trebuia să-mi câștig traiul, și am făcut ceea ce-mi era la îndemână. … Ce-mi aduc aminte legat de filmele acelor ani este plăcerea de a călători în diferite locuri și de a-mi face noi prieteni. … Pe lângă desele călătorii în Tahiti, am petrecut o mulțime de timp în anii 1960 explorând New Mexico, Arizona, Dakota de Sud, zonele mai sălbatice din California și alte locuri.”

”Geniu comic sau nu, când m-am dus la Londra să lucrez cu el, pe când era deja un om în vârstă, am descoperit că era un tip foarte crud. … am descoperit că Chaplin era unul din cei mai sadici oameni pe care–i întâlnisem vreodată. Era un tiran egoist și zgârcit. Îi hărțuia pe oameni când întârziau și-i îmboldea fără milă să lucreze mai repede. Mai rău, se purta îngrozitor cu fiul său Sydney.  Îl umilea în mod constant în fața celorlalți. … Charlie nu se născuse rău. Ca toți ceilalți oameni, era produsul moștenirii sale genetice și al experiențelor trăite. Toți suntem modelați de necazurile  și neîmplinirile noastre. Știa ce era mișcător, amuzant, trist, patetic sau eroic; știa cum să atingă emoțiile spectatorilor pentru a le trezi la viață și cunoștea intuitiv modul în care funcționa personalitatea umană, dar nu învățase niciodată destul ca să-și descifreze propriul caracter. Încă îl admir ca pe – poate – cel mai mare geniu pe care cinematograful l-a produs vreodată. Nu cred să mai fi avut cineva talentul lui. I-a făcut pe toți ceilalți să pară niște liliputani. Dar, ca om, era o amestecătură, ca noi toți de altfel.”

Am avut întotdeauna noroc la femei. Au existat o mulțime în viața mea, deși rareori le-am acordat mai mult de câteva minute. Am avut prea multe aventuri ca să mă consider un om normal și rațional, dar , nu știu cum, întotdeauna am crezut că trebuie să existe ceva – cineva – și pentru mine. Ceva a existat – pensii alimentare uriașe și, dacă nu asta, atunci probleme care ar fi ajuns pentru 50 de bărbați.”

”Într-un fel, mă gândesc la anii mei de maturitate ca la perioada ”Du-te-n mă-ta”. … Timp de 13 ani, am avut o aventură cu o femeie foarte frumoasă din Beverly Hills. Mai este în viață, așa c-am s-o numesc Leonore. Copiii noștri au crescut împreună și îi cunoșteam pe ea și pe soțul ei foarte bine. … O mulțime dintre partidele noastre de sex se desfășurau în baie, unde ea era nu numai atletică, ci și plină de imaginație. … Copiii Leonorei intrau câteodată în cameră, și după o vreme știau deja despre ce era vorba, dar și-au ținut gura. … Acum știu sigur că Arthur (soțul Leonorei)  a știut tot timpul ce se petrecea.”

Dacă n-ai avut niciodată căldură, dragoste sau afecțiune, este greu să o dăruiești, iar dacă ai avut-o  și-a fost furată, dacă bănuiești că ai fost respins sau abandonat, te temi să nu fii rănit din nou. Mama m-a abandonat în favoarea băuturii când eram doar un copilaș; apoi m-a părăsit și Erni (guvernanta). … lumea mea s-a prăbușit. După aceea, mi-am dorit întotdeauna să am mai multe femei în același timp în viața mea, ca un fel de poliță de asigurare emoțională care mă ferea de a mai fi rănit. … am încercat întotdeauna să desfășor câteva povești de dragoste în același timp, pentru că, în acest fel, dacă o femeie mă părăsea, mai aveam încă alte patru sau cinci.”

Mi-am dat seama că, dacă aveam să fiu vreodată fericit, asta depindea de mine, și nu de vreo femeie care să intre în viața mea. Mi-am dat seama, de asemenea, că dacă voiam să mă iert vreodată pentru lucrurile pe care le făcusem, trebuia s-o iert pe mama. … De atunci încoace, am fost în relații bune cu femeile.”

„Începând cu perioada căderii mele nervoase din New York, am mers ani de zile la psihiatri, cu întreruperi, mai ales în perioadele recurente, când mă simțeam deprimat, anxios și înfricoșat, dar nu știam de ce. Am cheltuit o groază de bani cu ei, dar în sfârșit am găsit unul care mă putea ajuta, pe G.L. Harrington. Și totuși, deși el m-a ajutat într-un fel pe care n-am să-l înțeleg niciodată, până la urmă a trebuit să-mi rezolv problemele singur. Pe lângă faptul că sufeream de depresie, anxietate și teamă, o bună bucată din viață am avut și o altă problemă: până acum 20 de ani eram o bombă gata oricând să explodeze.”

„Câțiva ani mai târziu, l-am întâlnit pe G.L. Harrington, un om minunat, plin de discernământ, care din păcate este mort acum, victimă a cancerului de ficat. … Era un bărbat frumos, aspru, cu voce joasă și cu o mulțime de hormoni masculini. În multe privințe îmi amintea de tata. … Harrington fusese pilot de avion în timpul războiului, și, dacă ar fi fost să judec după medaliile și decorațiile de pe perete, unul curajos. Dar, pe lângă faptul că avea o aură de masculinitate, era și cea mai amuzantă, isteață, creativă, sensibilă și pătrunzătoare persoană pe care o întâlnisem vreodată. … Puteam să discutăm despre orice, pentru că îl interesau multe lucruri: electricitatea, avioanele, genetica, evoluționismul, politica, botanica și orice alt subiect posibil. Îl vedeam odată pe săptămână și întotdeauna de abia așteptam ședința, deoarece mă făcea să râd de mine însumi. … Țin foarte mult la el, deoarece era tatăl pe care nu-l avusesem niciodată. … A fost un prieten minunat, care i-a ajutat și pe alții din familia mea, și care, folosind umorul, m-a învățat o mulțime de lucruri despre mine. A avut pur și simplu talent. Cel mai important însă, G.L. Harrington m-a învățat să mă iert pe mine și pe ceilalți.

„Nu-i învinuiesc pe aceia care cred altfel, dar niciodată nu am dat prea multă importanță acordării de premii actorilor. … Râd de oamenii care numesc producerea unui film o ”artă”, iar pe actori, ”artiști”. Rembrandt, Beethoven, Shakespeare și Rodin au fost artiști; actorii sunt angajați într-o afacere și trudesc din greu pentru bani. De aceea cinematografia a fost numită întotdeauna ”industria filmului”.”

Marlon Brando 006

Multe recenzii la Nașul au numit filmul ”revenirea” mea. N-am înțeles niciodată la ce se refereau, cu excepția faptului că a fost un film în care am jucat rolul titular și de pe urma căruia am câștigat o mulțime de bani, așa cum nu se întâmplase cu câteva din ultimele mele filme. Totul la Hollywood se măsoară în bani. … Orice film care face bani, indiferent cât de stupid, vulgar, naiv sau nebunesc, este acceptat ca un triumf. … Pentru mine a fost întotdeauna un mister de ce țări ca Italia, Franța, Anglia, care au dat mari producători și actori, nu au reușit să cucerească piața filmului. … Este o tragedie.”

”În industria filmului există un proverb crud, dar amuzant: ”La Hollywood, ”du-te dracu” se spune ”ai încredere în mine”.” Desigur că nu este întotdeauna adevărat. Am cunoscut acolo și oameni minunați, cinstiți, dar am dat și peste un număr respectabil de târfe, escroci și hoți. Când se întâmplă asta, trebuie să preiei controlul asupra situației, pentru că, dacă n-o faci, ești mâncat de viu.”

„Pe parcursul a 10 ani, între 1979 și 1989, n-am mai jucat în nici un film, … . Am fost bucuros să fac alte lucruri: să călătoresc, să caut, să explorez, să cunosc. Am petrecut mai multă vreme pe Teti’aroa, am citit mult și am devenit interest de diverse lucruri, inclusive de tehnicile de meditație, unul dintre domeniile pe care luxul de a avea timp și bani mi-a permis să le explorez în anii 1980 și la începutul anilor 1990. … Cu cât meditez mai mult, cu atât pot     să-mi controlez mai bine nu numai stresul, ci și durerea.

Cei 9 ani în care n-am făcut nici un film mi-au oferit timpul necesar pentru a-mi cunoaște mai bine copiii și pe mine însumi. … Stăteam ore în întregi, contemplându-mi viața, reevaluîndu-mi valorile, examinându-mi fiecare gând care-mi zbura prin minte. … Viața mea pe Teti’aroa este foarte simplă – mă plimb, înot, pescuiesc, mă joc cu copiii, râd și vorbesc. Am acolo o senzație extraordinară de libertate.”

Apusurile în Tahiti desfid orice descriere, iar dacă n-ai crezut niciodată în Dumnezeu, ești tentat să-și schimbi ideile când vezi unul acolo. Sunt simfonii celeste, un concert de culori care își schimbă tonalitatea, tempoul și culoarea în fiecare secundă: nuanțe de verde, gri, fiecare tentă de roz imaginabilă, portocaliu, roșu incandescent și albastru celest, în timp ce tot orizontul se schimbă neîncetat.”

Au existat mai multe influențe în viața mea. Din punct de vedere filosofic, m-am simțit mai apropiat de indienii americani; i-am simpatizat, le-am admirat cultura și am învățat multe lucruri de la ei. Evreii mi-au deschis mintea și    m-au învățat să prețuiesc cunoștințele și învățătura, iar oamenii de culoare m-au învățat și ei multe. Dar cred că polinezienii au avut ce a mai mare influență asupra mea din cauza modului lor de viață. … În Tahiti am învățat să trăiesc, deși am descoperit că nu voi putea niciodată să fiu Tahitian. … Poți să admiri și să iubești o cultură, poți să adopți câte ceva din ea, dar nu poți devein niciodată o parte a ei. Trebuie să fii cine ești.

”Nu pot trage nici o concluzie despre viața mea, deoarece este un proces în plină desfășurare și evoluție. Nu știu ce o să mai urmeze. Ceea ce am devenit mă surprinde mai mult decât orice altceva.”

Presupun că povestea vieții mele a fost căutarea dragostei, dar , mai mult decât atât, am căutat un mod de a mă repara de pe urma stricăciunilor suferite în copilărie și de a-mi define obligațiile, dacă aveam vreuna, față de mine și de specia mea. Cine sunt? Ce-ar trebui să fac cu viața mea? Deși nu am aflat răspunsuri, a fost o odisee dureroasă, punctată de momente de bucurie și veselie. … Mi-au trebuit 70 de ani ca să-mi pot controla comportamentul distructiv pentru mine și pentru alții și să rezolv conflictele emoționale care stau la baza lui.”

Dacă aș fi fost iubit și îngrijit altfel, aș fi fost o persoană diferită. Mi-am trait mare parte din viață    temându-mă să nu fiu respins, și am ajuns să-i resping pe cei care mi-au oferit dragoste, deoarece n-am fost în stare să am încredere în ei. … Acum cu adevărat nu mă mai interesează ce spun alții despre mine. Am căpătat o mare indiferență față de opinia altora, cu excepția celor pe care-i iubesc și-i respect.”

”Cred că este bine că părinții mei au murit atunci când au făcut-o; altfel, le-aș fi distrus probabil restul vieții înainte să găsesc un mod mai bun de a trăi. Acum sunt mai fericit ca niciodată. Eu și surorile mele am, ieșit în sfârșit la liman, ajutându-ne unul pe altul. … Această carte, o revărsare a ceea ce am ținut mult timp în mine, este declarația mea de libertate. … La 70 de ani, mă distrez mai bine decât am făcut-o vreodată. … pot în sfârșit să fiu copilul care n-am fost niciodată. … era ca o întoarcere acasă; am realizat că pe parcursul ultimilor ani am redescoperit o parte din mine, curată, pură și sinceră, care fusese ascunsă de multă vreme când eram copil. Închisesem cercul, și în acel moment m-am simțit liber. … Acum l-am iertat (pe tata) și m-am iertat și pe mine, deși îmi dau seama că a ierta cu mintea nu înseamnă întotdeauna a ierta cu sufletul.”

”Povestea asta nu are sfârșit. … n-am încetat niciodată să aștept clipa cea magică.”

Marlon Brando 005

Marlon Brando ( 3 aprilie 1924 – 1 iulie 2004) a trăit 79 de ani și 3 luni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s